Sankt Petersburg, 1917.
Budapesta, 1956.
Praga, 1968.
Teheran, 1979.
Tien An Men, 1989.
Bucuresti, 1989.
Teheran, 2009.
Revolutiile victorioase au 3 faze. Nu toate cele din lista de mai sus se supun insa acestei reguli. Si cel mai bine se poate vedea asta probabil in ultimul caz, fiind si cel mai recent.
O prima faza este aceea in care un segment social izolat, strategic localizat, incepe sa-si manifeste nemultumirea iesind in strada si cerandu-si cu putere drepturile, in general intr-un mare oras sau in capitala.
Ulterior, e nevoie ca protestele sa castige aderenti si in alte segmente sociale si scanteile sa se intinda in alte zone. Demonstratiile castiga in forta, sunt tot mai hotarate, capata accente distructive si violente. Va amintiti poate in cazul revolutiei romane zeci si zeci de manifestari de adeziune, difuzate in direct la tv..
In a treia faza, cu cat opozitia fata de regim creste, puterea va desfasura forte de ordine si securitate. Momentul critic este acela in care aceste forte, recrutate din segmente sociale loiale regimului si oarecum izolate fata de restul societatii, se intorc impotriva puterii si inceteaza sa mai execute ordinele: "Armata e cu noi!". Asta i s-a intamplat sahului iranian in 1979. Asta s-a intamplat si in Rusia in 1917, si in Romania in 1989.
Revolutia esueaza cand trecerea de la faza initiala la celelalte faze nu se produce / este blocata: nimeni nu se alatura segmentului initial de protestatari, demonstratiile nu se intind si in alte orase si se sting de la sine, sau - ca sa folosesc un termen specific revolutiilor - 'sunt inabusite' de fortele de ordine care raman loiale regimului, si care adesea nu manifesta simpatie fata de demonstanti. Asta s-a intamplat la Tien An Men in 1989. Si acum 2 saptamani in Iran.
Media (in special BBC si CNN) s-au grabit sa catalogheze evenimentele legate de alegerile din Iran ca pe inceputul unei noi revolutii. Insa s-au inselat, ignorand unele indicii preliminare si baza tensiunilor sociale din Iran.
O analiza completa gasiti
aici si
aici. Voi spune doar cateva aspecte care au cauzat 'esecul':
- desi demostratiile au fost de amploare, majoritatea participantilor era de aceeasi factura, din aceeasi clasa sociala - vorbeau engleza si aveau smartphone-uri. Protestele nu s-au intins catre alte zone sociale ori geografice (daca frauda in alegeri ar fi fost consistenta sau ar fi facut diferenta, probabil ca demonstratiile s-ar fi extins rapid, atat la scara sociala, cat si geografica).
- trupele la care a facut apel ayatolahul Khamenei - Garzile Revolutionare Iraniene - au ramas loiale puterii, nefacand in nici un caz parte din generatia 'twitter', din motive sociale si ideologice.
- Teheranul si suburbiile au impreuna cam 20% din populatia Iranului, insa soferul de taxi si vanzatorul din piata nu prea au aceeasi opinie cu studentul de la universitate. Este o chestiune de suport, pe care aceasta revolta nu l-a avut si din cauza ca:
- nu este o revolta impotriva regimului, ci este o lupta pentru putere in cadrul regimului intre 2 mari factiuni. Iar presedintele Ahmadinejad a avut sprijinul celor mai traditionaliste si evlavioase segmente sociale, pentru ca se afla in conflict cu elita conducatoare a societatii. Cea de-a treia partida - demonstrantii care doreau liberalizarea republicii Islamice - minoritara, si aflata in centrul atentiei BBC si CNN, a fost de fapt o masa de manevra pentru celelalte doua.
In concluzie, nu am avut de-a face cu Sankt Petersburg 1917 sau Bucuresti 1989, ci cu Piata Tien An Men. Si, ca si dupa evenimentele din China, vom asista probabil la o redistributie a puterii in sanul claselor conducatoare.
